Cautare

duminică, 23 noiembrie 2014

VIAŢĂ ŞI MOARTE

“Mi-aş da şi viaţa pentru el” aşa a început Adina, plânsul ei, vorbindu-mi despre soţ.
O cunosc de mai mulţi ani, de când a venit la noi în secţie, infirmieră fiind şi de atunci a adus cu ea şi povestea.
O poveste tragică a doi tineri frumoşi cu doi copii mici.
Ce căldura poate să fie aici la etajul trei !
Cabinetul meu este cu faţa la soare şi toată dupa  amiaza se scaldă în lumina lui.
Am făcut o vizită nostalgică în secţia mea, la parter unde sunt cu cel puţin cinci grade mai puţin.
Am avut o zi fierbinte la spital şi la propriu şi la figurat.
Colegii mei de la ginecologie îmi poartă sâmbetele geloşi fiind că le-am luat locul, în focul ăsta.
Tot spitalul este într-o mişcare generală. Sunt cel puţin cinci şantiere deschise concomitent.
“Numai dumneavoastră mă puteţi ajuta” m-am întors către uşa deschisă şi am văzut o fată blondă cu ochi albaştri plini de lacrimi.
 “Soţul meu este într-o situaţie foarte gravă. De la Bucureşti pur şi simplu mi s-a spus că nu mai am ce căuta acolo.”
“Mi-au dat să-i dau morfină. Nu i-am spus ce conţine şi nici despre plasturi nu ştie.. Avea hemoglobină cinci. La Bucureşti a primit trei pungi cu sânge, avea opt dar a coborât la şapte. “
Ştiam despre ea că are soţul bolnav.
“Cred că v-aţi săturat de mine de câte ori m-aţi ajutat, i-a apărut acum o tumoră la coloana vertebrală. Nu mai suporta citostatice.”
Mi-am adus aminte de mama lui Teo finul meu, infirmieră. A murit de cancer pulmonar la noi în secţie cu multiple metastaze şi după multe intervenţii chirurgicale, cu ţigara în dinţi. Slabă, palidă de abia mai respira şi tot nu s-a lăsat de fumat.
Teo are acum un metru nouăzeci, nici nu ştiu de unde atâta înălţime...
L-am botezat de milă, maică-sa avea cinci copii şi urma al şaselea.
“La oncologie ai fost?”
“Doctoriţa s-a supărat pe noi că nu am mai vrut să rămânem “
“De ce?”
“Ne- a vorbit urât. “
“Ce grup sanguin are ?“
“A doi pozitiv, grupă rară dar am donatori plătiţi. Ştiţi, am şi cont deschis la farmacie căci de la Bucureşti nu au mai vrut să ne dea nimic.”  
“Cum adică?”
“Da, iau medicamente pe datorie, cine ştie când le voi plătii.”
Are salariul minim pe economie şi doi copii mici. Cum s-o fi descurcând?
În urmă cu un an a venit la mine să mă roage.
“Eu sunt nădejdea familiei, dacă mă da-ţi afară, murim cu toţii de foame. “
“Dar ce are soţul tău? “
“Neuroblastom cu metastaze osoase. “
“În urmă cu o lună când i-am pus perfuzii arăta bine. “
“Da, de atunci a slăbit douăzeci de kilograme şi are dureri cumplite de oase. “
La Bucureşti au spus să le mai dăm un telefon peste vreo trei săptămâni. Cum să-l ţin eu atâta timp fără medicamente şi fără sânge?”
“Nu concep să îl pierd. “
“Ai făcut totul pentru el. “
“Nu am făcut destul, vreau să trăiască. “
„Ce-ai putea să-ţi reproşezi, ţi-a cerut ceva şi nu ai făcut?E un bărbat norocos că te are.Mai rar soţie să-şi iubească aşa soţul!
„Nu concep să moară, nu aş putea trăii fără el.
“Şi copiii? “
“El e pe primul plan. “
“O cunoşti pe Ana de la oncologie? “
„Daaa... i-a murit şi ei soţul de cancer . “
     Povestea Anei este una extraordinară, căsătorită fiind, cunoaşte la servici adică în policlinica unde lucrează în timpul perfuziilor, un băiat bolnav, tragic de bolnav pentru vârsta lui. Era în faza terminală cu multiple metastaze, zilele îi erau numărate.
Ana, ca şi mulţi salariaţi ai spitalului îşi face meseria cu suflet, chiar prea mult suflet, se îndrăgosteşte de el, nu conta că era fără speranţă.
Divorţează de soţ, se căsătoreşte cu el, pur şi simplu să-l îngrijească.
“Simt că sunt împlinită cu el.”
Mi-am adus aminte de ea căci am şi un regret personal.
Soţul ei aproape de sfârşit, paralizat de la brâu în jos, cu sonda urinara, şi cu sufletul la gură, îşi dorea să vadă marea. O văzuse doar la televizor, avea douăzeci şi şapte de ani. M-am gândit atunci să vorbesc cu una din televiziuni, ca în schimbul povestirii să finanţeze deplasarea. Era vorba de un echipaj medical cu salvare specială. Să-l ducem până la ţărm, să-i simtă briza să-i vadă nemărginirea. Nu ştiu dacă aş fi avut succes, ceva m-a oprit, nu am acţionat deşi, acum regret..
“Aş putea să-l internez la noi în secţie, să-l îngrijim cum putem şi cât putem, îi punem şi sânge. vom chema şi oncologul să ne sfătuim...”
 
     A doua zi, agitaţie în fata liftului “Îi este rău ajutaţi-mă “un bărbat de treizeci de ani este adus cu liftul bolnavilor pe un scaun amărât, cu capul căzut pe spate, cu ochii în plafon, toate asistentele sar în grabă, infirmiere brancardieri,” E bărbatul Adinei “se aude o şoaptă, “Ce e cu tine, nu a rămas să vi să-l internez la noi pe secţie?”
“Da domnu doctor dar m-am gândit să nu deranjez prea mult şi i-am făcut totuşi foaie pe oncologie, nici eu nu mai ştiu. “
Tot personalul ştia că va venii si au sărit în ajutor.
“Vom face tot ce putem.“ îmi venea greu să-mi înghit lacrimile.
Cu ce oare se poate platii aceasta uzura psihică, ce ne apăsa zi de zi.
     În urmă cu mai mulţi ani, la televizor, într-un serial ceh, un doctor de pe ambulanta suferind de leucemie face un ultim chef  înainte de final. Era palid, pierduse mult sânge, de-abia se mai ţinea pe picioare, se hotărăşte să se interneze. Un coridor lung curat cu prea multă lumină.
La intrare , o asistentă blondă frumoasă, care-l ia de braţ cu grijă să-l conducă...
“Sunt deja în rai?”
Toate sirenele ambulantelor din oraş au început să sune...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu